Prima mea aventură

Au trecut scârbătorile, au trecut porcăriile, au trecut artificiile şi pocnitorile şi a început noul an, mai bun, mai curat, mai uscat, acum la un preţ atât de mic.

Mai devreme sau mai târziu trebuia să scriu şi eu ceva pe blogul ăsta, nu de alta dar deja se impacientase cititorul meu ăl mai fidel şi anume Ve (Pisi, sunt ok, lipsă de chef totală, dar ok). Am ales “mai târziu” că aşa e frumos, să întârzii un pic să nu creadă lumea că vii nehalit la masă.

Şi mi se pare amuzant că am încheiat anul 2010 cu un articol cu Alina Constantinescu şi încep anul cu o leapşă primită de laaaaaaaaa: Alina Constantinescu.
Bine, tema lepşei pornită de Semanticus este “Prima mea excursie”, dar eu am fost înzestrată de mama natură cu o memorie de proastă calitate (o calitate când vine vorba de uitat repede lucruri pe care nu vrei să ţi le aminteşti) şi o mătuşă învăţătoare pe vremea când eram pitică, actuală profă de mate la nuj ce liceu de fiţe. Prin urmare am prestat tabere de pe la vreo 5 ani, iar taberele din mintea mea sunt toate un mare amalgam. Singura tabără din care îmi amintesc ceva relevant e cea în care am văzut-o pentru prima oară furioasă pe mătuşă-mea, care era şi este un munte de calm. Dar copilul care a înfuriat-o era un fel de Denis varianta românească cu porniri suicidale inconştiente.

Prin urmare nu voi scrie despre taberele în care am fost. Nu voi scrie nici despre prima mea ieşire din România. Voi scrie despre cea de-a doua ieşire a mea din ţară, care a fost o aventură.

Se făcea că aveam 16 ani şi am plecat în Franţa, pentru a doua oară, înspre oraşul Lyon unde aveam să stăm pe lânga, la vreo 50 de km pentru vreo 10 zile aşa.

Pe vremea când aveam eu 16 ani, adică în anul de graţie ’99, în ţările mai europene decât a noastră se mergea cu viză că era spaţiu Schengen, aşa se face că amârata aici de scrie are 3 vize d-astea la activ. Başca, dacă plecai în excursie în ţările acestea occidentale, paşaportul nu prea stătea cu tine, stătea cu ghidu’, ca nu cumva să fugi, că pe vremea aceea nu era aşa uşor să pleci să munceşti în Franţa sau alte ţări.

Pe scurt: aveam 16 ani, un paşaport la ghidul autocarului şi vreo 400 de dolari în portofel. Cred că erau 400, dar tot atât de bine puteau fi şi 300 că nu mai ţin minte asemenea detalii. Oricum, nu erau o căruţă de bani pentru o excursie ce dura aproape 16 zile (3 la dus, 3 la întors şi 10 acolo).

Pe lângă bunurile meniţionate cu 3-4 rânduri mai sus aveam şi un grad uriaş de inconştienţă zic eu acum, tupeu ziceam eu atunci şi mai zic acum când vreau să par şmecheră.
Prin urmare m-am înhăitat cu încă 2 din excursia aceea şi ne-am decis să plecăm noi teleleu până la Paris, să vedem şi noi oraşul luminilor. Ne-am trezit cu noaptea-n cap, ne-am dus la autostop, am prestat un pic până la Chalon-sur-Saône de unde am luat TGV-ul până la Paris.
Şi acum îmi amintesc cu plăcere călătoria cu TGV. Pentru o româncă a anilor ’90, trenul ăsta era un fel de a opta minune a lumii, era ceva uimitor. Recunosc, cred că păream o mare ţărancă, când m-am urcat în tren şi aproape că îmi venea să fac poze, mângaim scaunele sau mă jucam cu butoanele de aer condiţionat. Deh, copilă nescoasă în lume şi la biserică.

Am ajuns în Gare du Nord, care n-are nicio treabă cu gara noastră şi am plecat la picior prin Paris, că doar nu am fi cheltuit bunătate de bani pe autobuz. Ţin minte şi acum, biletul de TGV a fost vreo sută şi ceva de franci doar dus şi mai îmi trebuiau şi bani de întors că altfel ar fi fost niţel neplăcut.

Ne-am plimbat, am căscat ochii, am văzut turişti care închiriau role şi biciclete, lucru de neimaginat! Am văzut Grădinile Luxembourg şi ne-am mirat cât pentru o viaţă întreagă. Şi seara a venit şi noi încă nu ne găsisem un hostel unde să dormim şi nici nu aveam bani de hotel, plus că eram 3 tuţi în mijlocul Parisului, fix în centru şi nu voiam la periferii că nu ne plăcea. Cam greu cu cazarea ieftină şi găsibilă la 7 seara în Paris, în plin sezon. Norocul nostru a fost ca ne-am întâlnit cu nişte alţi turişti care ne-au spus că putem dormi sub Tour, dacă avem saci de dormit şi noi aveam, că nu plecasem aşa cu mâna goală.

Aşa am ajuns eu la şaişpe ani, să fug din tabăra în care eram, fără paşaport, să iau TGVul, să mă duc în Paris şi să dorm sub Turnul Eiffel. Cel mai mişto loc de dormit din lumea asta şi dacă ne-ar mai lăsa, că am înţeles că nu se mai poate, m-aş duce numai pentru asta înapoi în Parisul care nu m-a cucerit niciodată.

Vedeţi poza de la începutul articolului? Aşa tavan vă urez şi vouă!