În lumea corporațiilor pasiv-agresivul este norma

Am niște prieteni care sunt corporatriști, ma rog nu sunt triști că au o viață relativ ușurică, dar lucrează în intreprinderi mari, cu mulți angajați, ceea ce îi face corporatiști. Eh, și cum sunt ei corporatiști, primesc mailuri de la colegi și mai le împart și cu restul prietenilor să ne râdem și noi, nu doar ei când ies la cafea.

În ultima vreme am primit mai multe exemple de discurs pasiv-agresiv, dar trei patru au fost superbe. Încununări ale stilului, capodopere ale genre-ului, tocmai bune de dat mai departe. Și tot comentând cu amicii care-mi trimit aceste mice geme, mi-am dat seama că modul ăsta de exprimare este promovat de faptul că la serviciu nu poți arunca cu pulile în pereți cum făceam eu acum aproape 10 ani când mă certam cu Supiță, un fost coleg de job de ne aruncam înjurăturile peste capetele colegelor, precum mingile de tenis. Acum nu e politic-corect să te duci în birou și să tuni: “Bă, care pula mea mi-a mâncat iaurtul? Că vă fut pe toți în gură de nu vă vedeți”. Nu se poate, trebuie să pui un mesaj funny, cu tâlc, dar agresiv în același timp, care să îi facă pe colegi să șoptească “Hootch is crazy”.

Exemplul 1 – ia-ți paharul de cafea cu tine, fi-r-ar mă-ta a dracului!

Exemplul 2 – bă, atât de greu este să îți ștergi căcatul după tine?

Exemplul 3 – șterge capacul în pla mea, dacă nu nimerești gaura!

Exemplul 4 – care pla mea mi-a mâncat mâncarea? că îi rup mâinile și-l bat cu ele!

Din toate aceste discuții un singur lucru mă frapează și întristează în același timp, până și cel mai agramat dintre prietenii mei scrie cu diacritice.