Întâmplarea face că din octombrie pe lângă Flaușatul Întâi , am devenit și sclavă de pisică. Evident, ce-și face omul cu mâna sa este lucru sfânt și nu dă în SIDA.
Am zis că stau prea mult plecată de acasă și las Canishoidul singur și i-am luat și lui un pet să nu se plictisească, pe Jessica. Nu, nu Alba, nici Simpson, nici măcar Drake. Jessica, ca în Doamna Jessica, pentru că sunt fană Dune.
Ca orice pisică care se respectă, singurul său scop în viață este să fie fiica Satanei și să mă umple de nervi. Pentru că de fapt pentru asta au fost inventate pisicile, și să găsească locul din casă în care sunt concentrate energiile negative să doarmă pe el. În general, fix acolo unde te așezi tu cu laptopul în brațe, că punctul e instabil ca o gaură de vierme și se mută prin apartament odată cu tine.
Cine zice că viața îți este îmbogățită de animale nu a stat cu ale mele, că i se schimbă repede opinia, unul latră și altul miaună, se bat pe atenția mea și poate că eu nu mai am ce mânca, dar fiarelor le iau că “ce mamă sunt eu?”.
După perioada de acomodare, care cred că va mai dura încă 10 ani, într-o zi cu soare sau o fi fost întunecată că era prin februarie, am ajuns și eu liniștită acasă. Obișnuită de Caniș să fiu așteptată la ușa, obicei deprins și de Satana însăși, am intrat în casă și am găsit doar un câine. Panică, șoc și groază – o fi ieșit când am scos câinele afară, adică la 8 dimineața, înainte de a pleca la muncă.
Ca orice om responsabil mi-am luat câinele și telefonul și am plecat la vânătoare: “Jessica! Claclacla (sunet pe care îl fac când îi dau de mâncare)”. Nimic și beznă totală că încă nu se schimbase ora. Poate o fi văzut-o careva în bloc? I-am sunat pe: președintele de scară, adminstrator, gospodar, ba chiar și pe șeful echipei care se ocupa de montarea termopanelor pe scară că am intrat în reabilitare. Nimeni nu știa nimic.
Îl sun pe un prieten, posesor de pisici, cu experiență și mă sfătuiește să caut prin bloc sau pe lângă bloc în zone întunecoase, unde ar fi putut să se ascundă. Ascultătoare că omul știe, purced și la un moment dat, pentru că era frig, decid să duc potaia în casă și să continui după.
Ajung în casă, intru cu șefu’ flocos și dintr-o cameră apare mândra întinzându-se și miaunând mândră. Mândră, pentru că mi-am dat seama că miaunatul ei nu este clasicul “miauuu”, ci “muiiiieee”. Ceea ce merit, pentru că îmi bat capul.
Și mai urmează că acesta este doar începutul. Norocul ei că e dulcică și eu susceptibilă la dulcegării.
