Parenting de București

Înainte de a începe acest articol cred că trebuie să mă legitimez. Sunt născută în București (la Filantropia), din părinți născuți în București, crescută în București (în Dorobanți, până la 16 ani) și trăită în București (în Pantelimon, până în prezent). Dacă aș vrea să întind un pic pelteaua sunt si concepută în București (în Berceni, dar trebuie să verific).
Acestea fiind spuse, cred că mă pot numi bucureșeancă. Și din poziția mea, pot spune că îi urăsc pe părinții bucureșteni, alături de copii lor.
Mai mult decât atât, pentru că știu că îmi vor sări mulți în cap, venind cu argumentul suprem – tu nu ai copii, nu știi despre ce e vorba – voi putea spune că am avut grijă de o fetiță de la vârsta de 4 ani până cănd a făcut 5 ani și 4 luni. Am fost în oraș cu ea, am fost la teatru, am fost în parc. Mi-am făcut o idee despre ce înseamnă să ai grijă de un copil. Nu 24 din 24, dar în momentele alea importante am fost acolo. Am fost cu ea la spital și am fost cu ea și la o operație minoră la ochi. Credeți-mă. Știu.

Tocmai din această perspectivă pot spune liniștită, cu mâna pe inimă (aproape că era să zic coracon!) că îmi pot face o idee despre ce e vorba când vorbim de copii. Și de asemenea, pot spune că puradeii bucureșteni sunt crescuți într-o totala lipsă de respect pentru cei din jur.

În seara aceasta m-am întâlnit cu două serii de prieteni. Mai întâi cu unii la Califul de la Iancului și apoi cu altul la o terasă de pe Pache Protopopescu. Dacă la Calif situația a fost lejeră, deși la un moment dat, o fetiță de un an și ceva mi se urca în cap, ei bine la Paque (pe Pache, of cors) nu mai mă puteam înțelege cu interlocutorul din cauza copiilor scăpați din lesă pe terasă. Alergau, țipau și se jucau de parcă erau pe peticul de dale din fața casei lor. Pentru că părinții lor îi lăsaseră “să se exprime liber”, uitând că poate mai eram și noi, restul care aveam chef să ne exprimăm fără a țipa unii la alți pentru a ne auzi.

Probabil veți spune că nu-s ieșită prin lume și pentru că nu îmi place să mă dău mare, nu vă voi spune că prima dată când am ieșit din țară era în anul 1998. Așadar, nu voi spune că știu cum e pe dinafară, dar pot spune că pe la începutul lunii mai am ajuns întâmplător în orașul Brașov, la 200 km de capitala noastră dragă.

M-am plimbat pe acolo, am urcat pe Tâmpa cu niște prieteni și un copil de 5 ani și am coborât în centru, la Terasa Ciucaș (posibil să o cheme altfel, mie așa mi-a fost prezentată) pentru niște mici și o bere.

Ne-am așezat la o masă, terasa era plină ochi de familii cu copii de 2, 3 sau 5 ani. Zumzăială, copiii se jucau, dar încet. Își vedeau de treaba lor, făra a-i deranja pe adulți. Îmi amintesc că atunci le-am și spus prietenilor că, iată! am găsit un loc unde copiii mă înconjoară, dar prezența lor nu mă deranjează. De fapt, mi s-a spus că cel mai năstrușnic copil de pe terasă era chiar puștiul de 5 ani care ne însoțea. Se juca cu două mașinuțe Hot Wheels pe marginile ghivecelor. Se juca, adică plimba masinuțele vruum-vruum, nu țipa, nu alerga și nici nu se împiedica de ospătari. În lumea lor, faptul că nu stătea cuminte la masă, lângă noi îl făcea să pară un copil needucat. Eu îl priveam ca pe un zeu, pentru că își vedea de treaba lui și nu țipa.

În București am avut parte de puști care mi-au ridicat masa în cap, s-au împiedicat de ospătar, au țipat și s-au tăvălit pe jos doar pentru că părinții nu le-au luat desertul pe care și-l doreau. De fapt, încep să caut locurile unde nu ajung familiile. Nu pentru că am ceva impotriva copiilor, ci am o problemă cu copiii crescuți după noul rit, unde sunt lăsați să fie “independenți” și fără reguli, pentru a nu le “frânge aripile”.

Banuiesc că nu mai e mult până când vor apărea terasele “kids free”. Aș plăti 15 lei pe o bere, doar să știu că nu mai trebuie să mă feresc pe drumul spre toaletă de piticii scăpați din lesă de părinți care au uitat că regulile sunte bune pentru că ne ajută să trăim în societate.

PS: nu cred în violență, dar fiecare palmă pe care m-am luat-o în copilărie a fost meritată, ba pentru a fi sinceră, meritam mai multe.