Ieri, în ciuda unei dureri de picioare crunte, provocată de o pereche de pantofi noi și tare frumoși, m-am dus la Cărturești pentru a participa la Clubul de lectură Nemira. Subiectul discuție – DUNE (lejer scumpuț, nu-i așa?)
Mă pregătisem de dimineață pentru seara Dune, deci aveam cu mine prima carte (în doo volume) anul de producție ’93, adică fix acum 20 de ani.
Sinceră să fiu, nu prea am comentat, că am obiceiul de a fi tăcută când mă doare ceva, dar am ascultat. Și ce am auzit mi-a plăcut. Mi-a plăcut să văd câți oameni sunt pasionați de Dune, chiar dacă unora le plac doar primele 4 cărți și se tot iau de Canonicat că prea vorbește de Duncan Idaho.
Mi-a plăcut că la trivia lumea chiar știa să răspundă, mi-a plăcut că toți au spus că au fost influențați de carte, poate prea mult unii dintre ei (să rostești litania împotriva fricii, seara înainte de culcare mi se pare un pic prea mult!), mi-a plăcut atmosfera de șuetă în care toți aveam o părere, dar o acceptam și pe a celorlați.
Ce să mai zic? Mi-a plăcut! Mă duc și luna viitoare? Mă duc! Că e cu Jocul lui Ender.
A! Da. Am primit un poster. Nu-mi place. Ăla de acasă e mult mai mișto și cu mai mult mesaj. Cartea bate filmul.
Dune, o serie foarte faina. Ultima data cand am recitit-o a fost acum cred 3 ani, si cred ca am s-o iau din nou. Cartea intotdeauna va bate filmul. Iar in cazul lui Ender’s Game, nu stiu daca se vor putea ridica macar la sfert din calitatea cartii, dar cred ca va fi entertaining.