În limba engleză “idiosyncrasy” reprezintă un obicei particular, ieșit din comun. În limba română, idiosincrasie înseamnă mult mai puțin: o reacție adversă la o mâncare, miros sau medicament.
Totuși, pentru mine idiosincrasie reprezintă tot ceea ce este un obicei alimentar ieșit din comun, hai să zicem că mă apropii de interpretarea englezească.
Azi, la prânz m-am dus să îmi iau o furculiță și instantaneu am ales-o pe cea mai mică, furculița de salată. Pentru că toată viața am căutat cea mai mică furculiță. De fapt, aproape o viață întreagă am avut acasă furculița mea, furculiță pe care o luam cu mine și la serviciu. O furculiță mică, care nu făcea parte din niciun set. Și nu mâncam decât cu aceea. Ba chiar au fost momente în viața mea în care nu am mâncat pentru că nu aveam furculița.
O altă nebunie de-ale mele, veche de când eram de-o schioapă, să nu mi se atingă mâncărurile între ele pe farfurie. Adică, dacă am o friptură cu sos și o garnitură, cele două nu trebuie să se atingă. Deloc. Sub nicio formă, altfel nu le mănânc. Așadar, de multe ori mama mi le despărțea în două farfurii, ca să scape de nebună și nebuniile sale.
Sau îmi amintesc de un fost iubit, care nu putea mânca dacă auzea pe altcineva lângă el mestecând. Adică, nu aveai voie să mesteci lângă el. Țin minte că mă antrenam să mestec cât mai silențios și reușisem destul de bine, cred eu. Și nu am făcut-o pentru că aș fi vrut să îi fac pe plac, ci pentru că o altă idiosincrasie a mea, cruntă de altfel, e să aud metal pe dinți și atunci puteam înțelege perfect de ce omul nu suport să audă pe altcineva mestecând în jur. Dacă mie mi se ridică părul pe ceafă când aud pe cineva că mușcă din furculiță sau lingură, de ce aș judeca pe cineva că nu suportă să mă audă mestecând?
Nu mai vorbim de lingura în cratiță, sau de ascuțitorul de cuțite. Și dacă tot suntem la subiectul metal pe dinți, mersul la stomatolog e minunat, mai puțin când începe să-mi lucreze prin gură cu ustensilele acelea ale lui.
Mă bucur însă, că odată cu înaintarea în vârstă nu mai sunt nebună, ca pe vremuri și mai accept și un pic de sos peste piure și o altă furculiță decât cea personală, ba chiar strâng din dinți și nu-l/o pocnesc pe cel/cea care mușcă din lingură, hămesitu’/a dreacu’.
No, să ştii că pe asta cu furculiţa cea mai mică o am şi eu, dar nu m-am gândit niciodată că ar fi o problemă. Cât am stat la Cluj am avut cu mine furculiţa din copilărie, una micuţă de tot.
Alte ciudăţenii nu cred că am, dar nici pe asta cu furculiţa cea mai mică sau cu cuţitul “meu” nu le-am considerat ciudăţenii. De altfel, şi mama are tacâmurile ei, pe care i le-am personalizat chiar eu cu Fimo. :)
faza cu furculita chiar nu-mi pare a ciudatenie deloc, pentru ca sunt multe persoane care mananca mereu cu aceleasi tacamuri