Numiți-mă retrogradă, dar goana după selfies nu m-a prins. Să tot am la activ vreo 4 fotografii dintr-astea și numai pentru a le arăta prietenelor cum m-am tuns sau ce rochie mi-am luat. În rest nu știu ce e aia duck face.
Doar că săptămâna trecută m-am lovit de mai multe ori de această noțiune, cuvântul anului cum s-ar zice, și mi-am dat seama că eu am o problemă. Așa cum de multe ori sunt singura de la o masă de 8 – 10 oameni care bea alcool, acum sunt singura care nu pricepe ce-i cu selfies astea, maică.
Mai întâi a fost un articol din New Yorker care mi-a dat peste cap liniștea atât de greu câștigată. Cum adică? Până și ditamai telescopu’ își pierde vremea cu prostii dintr-astea?
După care sâmbătă, zi sfântă de Sabat, vizionam cel mai recent episod din Bones. Scena de deschidere? Un cuplu care face fotografii unui cadavru, după care își fac câteva selfies cu susnumita mortăciune, să le arate copiilor ce comoară au găsit ei. Și m-a izbit. Oamenii așa gândesc. Problema e în ograda mea, e clar.
Pentru că:
Recunoaste, te mananca butonul de send! Trimite-ne o poza pe selfie.
Nu.