Memoriile unei idaho dusă în club

Se cunoaşte că eu nu am fost dusă prin cluburi în copilăria-mi, pe motiv de miopie forte care nu se pupă cu stroboscoapele şi chiar dacă după faimoasa şi minunata operaţie din 2007, am încercat să mai clubăresc, n-am prins gustul, pierdusem momentul, deja preferam să mă aud gândind.
Dar colegele mele m-au convins că mai trebuie să acord o şansă cluburilor şi m-au dus (cu forţa) în The Player. Drăguţă şandramaua, canapeaua chiar potrivită pentru odihna post dans, preţuri aş zice ok, dar nu am termeni de referinţă, muzica conformă standardelor (care nu-s ale mele, deci nu mă pot pronunţa). Per total o seară reuşită, în care am dansat ca nebuna şi m-am simţit bine, setată fiind de la începutul serii că mă voi simţi bine.

Totuşi piticul cârcotaş, prietenul meu bun şi companionul meu volens nolens a avut câteşceva de obiectat. Drept urmare, am scos telefonul din geantă şi am început să notez ce îmi atrăgea atenţia.
– ajungem noi pe la 12.00 lumea stătea ca la priveghi, aici chiar am punct de referinţă, been there done that acum 2 luni. Mă uit la gagici, neştiind cutumele locului şi întreb, “Noi nu dansăm?” “Nu acum, de la 1”, a trebuit să stăm frumos, cu spatele drept până la 1 când pe scenă au apărut dansatorii şi cum s-ar zice s-a dat dezlegare la mişcare.
– toaleta mi-a plăcut că e gândită pe doo căprării, pe dreapta chiuvetele şi oglinzi uriaşe unde să se admire şi retuşeze piţile, opus şi pe partea cealaltă, adică în stânga – closetele/wcurile/budele, relativ curate, dar relativitatea asta ţine de nivelul utilizatoarelor. Cum dau să intru în cabină, cu scopul precis de a micţiona, fix în faţa mea, printre bude pline de pişat, doo piţi îşi făceau poze. Ce să mai zici? Poate… mă piş pe poza ta?
– piţiloi mulţi, şi cu un mare morcov înfipt, dacă am văzut 10 bărbaţi care să danseze, am văzut prea mulţi
– singurul moment când tot clubul s-a mişcat a fost pe acordurile infamei Ai Se Eu Te Pego. Rectific, tot clubul mai puţin eu.
– animatorii şi animatoarele frumoşi foc, superbi aş zice, dar pic, pic, pic de ritm. Doar stăteau şi arătau bine.
– barmanul nu a avut rest la 200 lei toată seara. Aşa slabe or fi încasările?

Plusuri: lumea ştia ce e aia It’s my life, I will Survive şi Felicita.

La final, când am plecat spre colţişorul meu de rai din Pantelimon, i-am lăsat cartea de vizită unui tip, pe verso am scris “dacă nu scrii cu sh, tz şi k, sună-mă”, până acum când public acest articol nu m-a sunat, deci jackpot.
Extrabonus: am 57 de kile, mulţumesc frumos şi vouă la fel. Sau nu.