Nu mă simţi…

“Nu mă simţi…” “Nu mă înţelegi…” “Nimic…” “Mă rog…” şi “Mda…”. Acestea sunt câteva dintre frazele care îmi provoacă apariţia bubelor pe faţă, ele şi faptul că se pare că voi ajunge la pubertate, sper doar să-mi crească şi sânii cu ocazia asta. Dar mă gândesc că poate ar fi mai bine să-mi explic această aversiune atât de puternică şi am s-o iau pe rând, frumos, ca la şcoală.

Nu mă simţi Ştiu că probabil atunci când aveai cinşpe ani trăiai cu impresia că blondul sau blonda din banca a treia de la perete “te simte”, îţi citeşte gândurile şi probabil chiar aşa era, că oricum nu prea gândeai mult la vârsta aia, iar chestiile pe care le gândeai erau destul de evidente, când îţi curgea bălica din colţul gurii. Dar acum, că te-ai maturizat s-ar presupune că îţi zburdă ceva mai multe gânduri prin tărtăcuţă şi cei din jurul tău, printre care se înscrie cu mândrie şi je, nu mai se pot ghida după privirea tâmpă şi băluţele din colţul stâng al botişorului tău. Acum la un nivel mai personal, trebuie să recunosc că nu citesc în boabe de orez şi nici nu sunt fata lu’ mama omida şi pot fi simpatică, antipatică dar nu sunt telepatică. Ai ceva în minte: verbalizează nene!

Nu mă înţelegi Aproape din aceeaşi categorie cu “Nu mă simţi”, dar parcă nu mai mă simt atât de vinovată că nu am un al 6-lea simţ care poate că nici măcar nu există. Bine, zici că nu te înţeleg? Explică-mi, frăţioara mea! Ca la proşti, dacă vrei. Cu ppt-uri şi videoproiector. Dacă după toate explicaţiile, tot nu te înţeleg, atunci avem o problema ori-ori. Ori sunt eu proastă, ori ceva e în neregulă cu tine. E ok, te înţeleg.

Nimic… De fapt, nimicul ăsta e precedat de un bla-bla-bla, adică “Blablabla… Nimic…”. Mai precis, tu ai vrea să spui ceva, dar ţi-ai dat seama că acel ceva totuşi poate nu ar trebui spus. Ai două variante: ori mănânci rahatul până la ultima fărâmiţă, ori rămâne aşa: nimic.

Mă rog… Cu asta am două probleme. În primul rând denotă că eşti bigot/ă, te rogi mult şi eu am problemă cu religia. În al doilea rând, e un fel mai voalat de a spune că nu eşti de acord, dar nici nu vrei să explici. Mă rog…

Mda… Un fel de “mă rog” dar fără bigotism, şi asta înseamnă evoluţie! Dar tot atât de bine poate fi un “da” în scârbă sau un “nu” ascuns de frica repercusiunilor. Eu am obiceiul să folosesc “mdea” dar e de fapt un “da” mai ţigănit, pentru că aşa sunt eu, mai ţigănită.

Acum că mi-am spus păsul, încercăm şi noi să fim mai sinceri şi să nu ne mai ascundem după deşt? Nu de alta, dar o singură viaţă avem şi nu are rost să o pierdem printre aluzii şi aşteptarea ca cei din jurul nostru să găsească piatra filozofală care le va da toate răspunsurile pe care tu le ţii pentru tine, pentru că “nu te simţim”.
Sursa foto