Despre rusine

Niciodata nu m-am uitat la emisiuni “nerusinate” si cand spun asta ma refer la emisiunile in care apar persoane care isi dezvaluie intreaga viata sordida in fata unei posibile tari intregi. Mi-e rusine de lipsa de rusine a acelor oameni. Mi se pare ca sunt un voyeurist care trage cu ochiul in camara vecinei. Nu-mi place. Ma simt murdara cunoscand toate acele detalii penibile.
Pe de alta parte mi-a fost frica intotdeauna sa ma fac de rusine sentimental sau social (pentru ca din pedeveul meu acestea sunt cele doua planuri majore in care te poti face de rusine.)
Am avut parte de momente in care mi-am dorit ca pamantul sa se crape sub mine si sa ma inghita, dar niciodata ca atunci cand mi s-a intamplat ce am sa povestesc acum.
Se intampla acum vreo sa zicem… 5 ani. Prietena mea cea mai buna il sarbatorea pe proaspatul ei iubit, iubit cu care s-a si maritat intre timp, dar asta e alta poveste.
M-am pus eu la tol festiv si am plecat cu acei prieteni, fiind din principiu a 5-a roata la caruta sau mai usor spus +1.
Ajungem la “Moara Mariei” restaurant cu specific romanesc cu lautari, piei de miei si oale din lut. Sa spunem ca respecta oarecum traditia romaneasca de toparlan rasa pura.
Ne asezam, incepem sa socializam si apare un pularau si cand spun pularau ma refer la barbatii aia care arata bine-bine dar cu circumvolutiunile stau mai prost pe motiv de prea mult timp pierdut la sala.
Vine el, o priveste pe je si incepe cu vrajeala ieftina, eu pe motiv de scarba completa prestez ce stiam eu cel mai bine si am uitat intre timp, adica flit. Baiatul chitit, dar cu ceva alcool la bord o tine pe-a lui. Eu pe-a mea. Ma intorc inspre prietena mea si incepem sa purtam o conversatie captivanta despre vremea care a fost, este si va fi. Adica incercam sa nu-l mai aud.
Acum ca stau si ma gandesc mai bine, poate il auzem pe el si nu ce a urmat.
V-am spus ca erau lautari pe acolo? Parca va comunicasem… Si parca tin minte, pe vremea aia era la moda o manea de mare angajament care suna ceva de genul: “di cine mie mie dor, lalalalala”.
Buuuuun vremea era frumoasa, pasarili cantau si eu conversam in continuare banalitati cu Anna, deoarece asa o cheama pe amica mea, cand deodata se simte un curent de aer semn ca aparuse cineva in spatele meu, ma intorc si ce vad?
Gramada de lautari ce incepusera sa cante si-o tin pe manea pana ajung la refren, pe care il aud si instantaneu mi se urca tot sangele in cap privandu-mi manute si restul corpului de oxigenare pentru cateva secunde lungi si grele.
Senzatia de rusine magistrala pe care am avut-o in momentul in care am auzit “De cine mi-e mie dor, de Corina simt ca mor” nu cred ca o pot exprima nici dupa 5 ani de la intamplare.
Toti ochii din acel restaurant erau indreptati spre yours trully si scormoneau in rahatul in care fusesem ingropata și nici intr-o gramada de cacat nu ma puteam ascunde de rusinea ce am resimtit-o, iar cireasa de pe tort au fost zambetele ironice ale amicilor.